Ma intreb de ce nu pot sa scriu cand sunt fericita? De ce nu ma inspira fericirea? De ce simt nevoia sa astern pe hartie numai tristetile, slabiciunile, dramele? Oricum, acum cand scriu, ma simt oarecum mai departe de suferinta, sau poate cumva, scrisul o alina.
Sufar cumplit din pricina unui barbat. Drama vietii mele: intotdeauna indragostita, niciodata indeajuns incat sa-l pastrez.
"Nu stii ce vrei" mi-a strigat cineva odata in pragul unei despartiri. Probabil...
Imi doresc un barbat care sa ma inspire. Grea alegere pentru o femeie. Greu atribut. Caci daca in trecut femeile aveau asteptari mai "reale", cum ar fi un barbat atent, rabdator, grijuliu cu copii, cele din ziua de azi cauta barbati care sa le inspire. Mereu, pentru toata viata, zi de zi. Greu lucru pentru un barbat.
Incerc sa fiu fericita cu mine insami, sa-mi fiu suficienta, sa nu am nevoie de altcineva. E greu, abia fac primii pasi.
Dintotdeauna am avut un umar pe care sa plang, un brat pe care sa ma sprijin la greu, o vorba de alinare. Acum mi-e teama si nu ma tine nimeni in brate, mi-e frig si nu ma incalzeste nimeni. Mi-e greu.
Dar ma gandesc ca asta ma face mai puternica, ma gandesc ca data viitoare nu va mai trebui sa fac nici un compromis de frica ca voi pierde bratul ocrotitor.
Visez la o mare dragoste, arzatoare, pustiitoare, profunda, minunata. Sa fiu adorata, minunata, iubita perfecta a cuiva care sa fie numai al meu. Sa ma tina de mana, sa-mi cante, sa-mi spuna povesti, sa faca nebunii de nefacut pentru o privire, un gest de-al meu. Sa fiu UNICA. De fiecare data cand ma regasesc cu mine, visez...sa ma indragostesc cu adevarat, cu nebunie, cu durere, cu ameteala, cu dor.
Toate am trecut prin asta. Stiu cat e de greu. Stiu ca se sfarseste lumea si ca nu mai ai aer. Insa, da, te face mai puternica. Te face sa-ti fii propriul stapan. Dar ce faci cu propria-ti putere atunci cand nu de asta ai nevoie? Atunci cand vrei sa fii slaba si alintata, ranita si mangaiata? Pentru asta nu exista remediu, lumea zice ca timpul le rezolva pe toate. Dar este o minciuna. Timpul nu rezolva, nu vindeca, doar te invata sa te resemnezi. Un singur lucru iti ramane de facut: sa scrii. Sa scrii cu toata fiinta ta, tot ce-ti trece prin cap. Lucrul acesta chiar ajuta. Si familia te poate ajuta. Si rugaciunea. Insa... stiu bine ca nu trece. Va tine atat cat tine viata ta. :( Si-mi pare rau ca ai ajuns aici...Revin pe la tine ca sa vad ce mai scrii. :)
RăspundețiȘtergere